Kontrol

nu sunt eu pe dos, desi am atins apogeul aiurelii in momentul in care am cerut de trei ori consecutiv, in gara din iasi, un bilet pana in iasi. si nu intelegeam de ce se uita tanti de la ghiseu ciudat la mine si imi spune ca nu imi poate da. evident, am intrebat de ce..

sunt altii mult mai pe dos ca mine. de exemplu, ciudatul cu dubita de pe drumul vaslui-iasi care tragea un cal. da, o duba tragea un cal. cu o funie. iar calul mergea frumos la trap in urma ei. how about that?

revin periodic cu gandul la relatia dintre mine si corpul meu. care e cand cu mine, cand impotriva mea. desi e al meu si as putea sa il fac sa fie si altfel, uneori il iubesc alteori il urasc, ii reprosez fragilitatea, micimea din fabrica, ma uit cu ingrijorare la firele de par albe, la stratul mic de grasime pe care nu il doresc, la urechile putin mai ascutite si mai mari decat media, la nasul indiscret, privesc intrebator alunitele presarate sporadic si revoltat parul asupra caruia nu am control. imi este teama de el cand simt ca ma dor genunchii, incheieturile, cand am cate un junghi si ma doare capul. urasc ochii nevoiti sa se ascunda in spatele unor ochelari, semn de slabiciune. iubesc uneori conturul verde din jurul capruiului lor, genele lungi si arcuite si zambetul larg si tamp din zilele cu soare.

sunt suficient de delasator incat sa il neglijez si sa il umplu cu cartofi prajiti, mese neregulate si mancaruri grase in unele zile, si privesc temator orice mutatie ar putea surveni de aici. de parca as putea sa o previn. sunt suficient de atent incat sa observ modificarile care apar, variatiile perimetrului toracic, dimensiunile bicepsului, forma pectoralilor. dar insuficient pentru a remarca unele semnale de alarma.

ma arunc uneori cu corpul inainte pentru ca am senzatia ca ma va urma chiar daca nu l-am ingrijit cum trebuie. pentru ca inca mai cred ca e suficient sa vreau pentru a putea muta muntii. si atunci ma lasa si ma tradeaza cel mai tare. atunci el sufera din cauza mea si a insistentei cu care il imping la extrem iar eu sufar din cauza suferintei lui pe care o vad ca pe o tradare. nu il inteleg atunci cand nu imi mai raspunde. nu il inteleg atunci cand devine subit epuizat pentru ca nu reusesc sa dozez efortul. nu il mai simt atunci cand zace inert, amortit, iar eu fierb in interiorul lui neputincios. sau neputincios, in interiorul lui. si totusi e al meu, si nu am altul. si stiu sa fac multe cu el, dar pot face prea putine. pentru ca uneori nu e suficient sa stii.

ma uit de doua zile la asta si numai cand ma gandesc ma cuprinde un sentiment de singuratate. chiar daca nu e viitorul designului, ci doar o directie la care poate ca se va renunta.. obiectele din jur prind din ce in ce mai multa viata. devin din ce in ce mai prietenoase. devin un fel de oameni. sau de creaturi. incepand cu ceasul meu desteptator care poate sa faca bip bip, cucu sau cucuriguuu (preferata mea, si cea mai stresanta metoda de trezire). dar ceasul meu e vechi, il am de cand eram mult mai mic. si are si el viata lui, daca ii dau putina atentie. numai ca au aparut si telefoane cu comanda vocala, telefoane cu care vorbesti si care vorbesc cu tine. si atunci cand vrei sa suni e ca si cum strigi interlocutorul, iar daca nu raspunde inseamna ca nu te aude. si totul devine mai putin anost. si mai prietenos, mai omenesc. cat de omenesc insa..nu se stie.

am intrat intr-un magazin de jucarii duminica si am observat ca inca mai sunt un copil si tanjesc dupa jucarii. si ca jucariile au prins si ele in viata si au o viata a lor, autonoma, nu ca inainte cand singura lor viata era cea pe care le-o dadeam noi, atotputernicii creatori. si au ajuns sa fie asa cum le vedeam in filme, cand eram mic. robotei cu inteligenta artificiala, animale care se alinta atunci cand le mangai. si uite asa ajungi sa traiesti intr-o lume vie si totusi moarta. dar o lume cu forma.pentru ca lumea trebuie sa aiba o forma. viata trebuie sa aiba o forma. iubirea trebuie sa aiba o forma. si chiar daca nu are o forma, ea capata una. dar nu poate capata forma unei non-forme.

ca acea creatura flasca, amorfa, alba. care aduce a om inchis intr-un sac. si care vine langa tine in casa, se taraste asemenea unui vierme, pare sa respire asemenea unui om, te invaluieste cu prezenta ei stranie si sinistra. adormi cu ea in brate, dar nu se uita la tine pentru ca nu are ochi. si nici tu nu te poti uita la ea. dar o poti simti. o poti doar simti. atinge. dar nu te va atinge inapoi. va fi ceva mai mult decat un vis, o amintire. va fi amintirea a ceea ce ai vrea sa fie, prezenta stranie si permanenta a vietii tale, retrasa, tacuta, dar prezenta. va fi chipul amorf al afectiunii gratuite anonime. iar tu o vei iubi, o vei murdari, o vei spala, o vei strange in brate, te vei uita la ea si te vei bucura de ideea pe care o intruchipeaza(?fara trup), in asteptarea momentului in care ii vei putea da un chip si un nume.