revin periodic cu gandul la relatia dintre mine si corpul meu. care e cand cu mine, cand impotriva mea. desi e al meu si as putea sa il fac sa fie si altfel, uneori il iubesc alteori il urasc, ii reprosez fragilitatea, micimea din fabrica, ma uit cu ingrijorare la firele de par albe, la stratul mic de grasime pe care nu il doresc, la urechile putin mai ascutite si mai mari decat media, la nasul indiscret, privesc intrebator alunitele presarate sporadic si revoltat parul asupra caruia nu am control. imi este teama de el cand simt ca ma dor genunchii, incheieturile, cand am cate un junghi si ma doare capul. urasc ochii nevoiti sa se ascunda in spatele unor ochelari, semn de slabiciune. iubesc uneori conturul verde din jurul capruiului lor, genele lungi si arcuite si zambetul larg si tamp din zilele cu soare.

sunt suficient de delasator incat sa il neglijez si sa il umplu cu cartofi prajiti, mese neregulate si mancaruri grase in unele zile, si privesc temator orice mutatie ar putea surveni de aici. de parca as putea sa o previn. sunt suficient de atent incat sa observ modificarile care apar, variatiile perimetrului toracic, dimensiunile bicepsului, forma pectoralilor. dar insuficient pentru a remarca unele semnale de alarma.

ma arunc uneori cu corpul inainte pentru ca am senzatia ca ma va urma chiar daca nu l-am ingrijit cum trebuie. pentru ca inca mai cred ca e suficient sa vreau pentru a putea muta muntii. si atunci ma lasa si ma tradeaza cel mai tare. atunci el sufera din cauza mea si a insistentei cu care il imping la extrem iar eu sufar din cauza suferintei lui pe care o vad ca pe o tradare. nu il inteleg atunci cand nu imi mai raspunde. nu il inteleg atunci cand devine subit epuizat pentru ca nu reusesc sa dozez efortul. nu il mai simt atunci cand zace inert, amortit, iar eu fierb in interiorul lui neputincios. sau neputincios, in interiorul lui. si totusi e al meu, si nu am altul. si stiu sa fac multe cu el, dar pot face prea putine. pentru ca uneori nu e suficient sa stii.